Excursia perfecta la bordul "legendei" BMW 525i E34

Va prezentam mai jos o poveste de calatorie care il implica pe Ovidiu Jelea si „legenda” BMW 525i E34 de care v-am povestit in cateva articole anterioare. Este vorba de un „test drive” pe care Ovidiu l-a facut inainte de Turul Americii. In cateva cifre este vorba despre 5.700 kilometri, circa 100.000 m diferență de nivel, 14 dintre cele mai inalte pasuri din Europa traversate de cate doua ori, 14 zile, BMW 525i plus o rulota atasata, doi oameni si un caine.

Ați încercat vreodată să vă imaginați excursia perfectă cu automobilul? Ce ar însemna ea? Unde v-ați caza? Pe unde ați merge? Ce ați vizita? Ar conta drumul între destinații? Ce automobil ați folosi?

Pentru mine, un drum dus-întors între București și Chamonix, trecând peste cele mai impunătoare pasuri rutiere din Alpi, cu o oprire în Plitvice, era planul pentru excursia perfectă. 5700 kilometri, circa 100.000 m diferență de nivel, 14 pasuri, 14 zile, un BMW de 23 de ani căruia i-am atașat o rulotă plină de echipament și provizii și două aparate foto Nikon dintre care unul a stat în permanență fixat cu o ventuză pe plafonul mașinii, filmând. Automobilul este același BMW pe care l-am folosit în urmă cu doi ani într-un Tur al Europei pe timp de iarnă, care a atins Cercul Arctic și s-a finlizat în Caucaz, Rusia, cu o ascensiune hibernală pe cel mai înalt vârf din Europa, Elbrus (5642m). Este cunoscut tuturor ca ”Legenda”.

Au fost cu mine prietena mea, Ruxandra si Jinx, cățelul nostru, care a participat în timpul acestei excursii la Euro Dog Show în Geneva și a obținut locul 3.

Aventura a început cu sunetul seducător al motorului M50B25 care s-a amestecat lin cu ritmurile URMA. Aș putea încerca să descriu în cuvinte experiența pilotării pe cele mai frumoase viraje pe care le-ați putea vedea vreodată, printre nori, ceață, ploaie, soare și curcubee, pe margini de prăpăstii delimitate de flori colorate, râuri, ghețari și cascade, dar oricât aș încerca să recreez atmosfera de basm în care m-am aflat timp de două săptămâni, nu aș reuși.

Am încercat să fur cu aparatul foto această experiență la limtă a simțurilor și să o recreez într-un monaj video. Inițial, trebuia să aibă două-trei minute, atât cât e ”recomandat” pentru un film pe youtube. Apoi, mi-am dat seama că aș mutila îngrozitor experiența reală, așa că am făcut un film de cinsprezece minute, doar pentru mine. Un film pe care să-l revăd în fiecare dimineață, alături de o cafea bună și care să mă umple de energie. Cei care vor să-și ofere o experiență specială pot evada cincisprezece minute oricând, filmul este aici:

Vă avertizez că l-am lăsat gol de gânduri, de idei, de vise, dar e plin de ochi și de urechi. E un film la care nu vii pentru gânduri, vii cu gândurile tale. Dacă nu ai, e posibil să găsești unele în timp ce îl privești.

Ce nu se vede în film dar se vede în album este Chamonix, cel mai surprinzător oraș pe care l-am văzut vreodată. Acolo întotdeauna există ceva magic, ceva nou. Așa a fost și acum. După o săptămână de liniște și muzică bună, de panorame înghețate în perfecțiune și imagini care-mi fugeau halucinant prin fața ochilor… bum! A urmat Chamonix, o explozie de culoare, viață și emoții autentice. Ultra Trail du Mont Blanc. Sute de oameni care savurau împreună cel mai dificil ultramaraton din Europa: 168 km, 9600 metri diferență de nivel, parcurși în alergare. Anul acesta cursa a fost una demnă de Cartea Recordurilor. Am reușit să mă poziționez chiar lângă finish atunci când francezul Xavier Thevernard, în vârstă de 25 de ani, a câștigat cursa și a bătut recordul celui mai bun timp. La feminin, americanca Rory Bosio a bătut și ea recordul precedent.

Dincolo de emoția care i-a înconjurat pe cei care au câștigat cursa, cel mai impresionant a fost faptul că toți sportivii, ultimii dintre ei sosind la mai bine de 24 de ore de la câștigarea cursei, erau primiți de public cu aceeași căldură și admirație. Iar acea atmosferă avea ceva unic, un ingredient pe care nu l-am mai întâlnit la nici o competiție sportivă, indiferent de sport sau amploarea evenimentului și am participat la foarte multe competiții sportive, pentru că sunt sportiv de performanță și antrenor. Îmi este foarte greu să identific acel ingredient, poate e atmosfera de sărbătoare, poate e faptul că la cursă participă oameni de orice vârstă și toți au posibilitatea să învingă, așa cum a făcut Marco Olmo la 60 de ani câștigand două ediții consecutive, poate este farmecul special al coloratului și parfumatului orășel Chamonix, sau spiritul sportiv al celor care aleg acest loc ca destinație de vacanță, sau poate e un amestec din toate acestea, oricum, UTBM are ceva nemaiîntâlnit la nici un concurs sportiv. Dacă o competiție este aproape întotdeauna un eveniment efervescent și plin de emoții, UTMB transcede dincolo de ceea ce înseamnă competiție sportivă și sport în general.

Revenind la traseu și la pasuri, bătrânul BMW a tras rulota dus-întors peste următoarele pasuri: Grossglockner (2504 m), Edelveissspitze (2571 m), Timmelsjoch (2509 m), Foscagno (2291 m), Pordoi (2239 m), Stelvio (2757 m), Campolongo (1871 m), Bernina (2328 m), Fluela (2383 m), San Bernardino (2065 m), Gotthard (2106 m), Furka (2429 m), Albula (2314 m), Sella (2244 m).
Probabil vă întrebați cum a fost experiența ca șofer și care a fost cel mai frumos pas. O să încep menționând că sunt un fan al motoarelor pe benzină și că, deși acest traseu este accesibil oricărui automobil, remorcarea unei rulote face în mod clar diferența dintre o experiență extrem de plăcută, în care simți tot timpul gustul libertății și una îngrozitoare. Sunt foarte multe viraje în ac de păr și rampă accentuată și, pentru că am oprit de foarte multe ori în rampă, uneori doar pentru a face fotografii, am simțit cât de important este să ai 192 de cai care, dacă sunt doar încurajați, trag din ce în ce mai tare. Un motor nepotrivit în acele situații poate că ar fi urnit de pe loc ansamblul, dar s-ar fi împotmolit la schimbarea din viteza 1 în a 2-a, totul intr-un vuiet de supraturare și miros de ambreiaj. Bătrânul E34 a plecat de fiecare dată fără nici o problemă, urcând cea mai mare parte a pasurilor în viteza a doua, fără ca turometrul să depășească vreodată 3500 de ture, nici măcar în cele mai dificile porțiuni. Așa a fost întreaga experiență, ca o plimbare plăcută pe cele mai frumoase șosele din Europa.

Au fost și câteva excepții, momente în care i-am lăsat pe Ruxandra și Jinx cu rulota în vârful pasului, iar eu am coborât tot circuitul de viraje, doar pentru a-l urca din nou, de data asta în varianta sportivă, încercând să folosesc tot ce m-a învățat instructorul meu, Claudiu David. Am încercat experiența pe Gotthard (drumul vechi), Stelvio și Grossglockner, cele trei drumuri pe care le-am ales pentru a ocupa podiumul celor mai frumoase pasuri din Europa. Gotthard, in Elveția, are o parte cu asfalt perfect dar partea cea mai interesantă mi s-a părut drumul vechi care, deși este pavat cu piatră cubică este într-o stare excelentă, fără nici o devivelare și se simte fabulos la condus. Stelvio, în Italia, este cel mai impresionant dintre toate și cel mai dificil de abordat cu o rulotă. Am ajuns prima dată la el noaptea, pe o vreme cu lapoviță și ceață și a fost cu adevărat o provocare să urc până sus, unde ningea. Totuși, virajele extrem de strânse nu îți permit să mergi foarte tare pe el, iar pilotajul este oarecum ritmic și previzibil.

Grossglockner în Austria este un exemplu perfect de marketing bine făcut. Este singurul dintre toate cele 14 pasuri peste care am trecut care are o taxă de 33 de euro și odată ce ai trecut bariera intri într-un parc național, care este absolut extraordinar. Puteți vedea marmote, puteți face o excusie pe ghețar unde veți oserva efectele încălzirii globale sau pur și simplu vă puteți opri la oricare din punctele panoramice pentru a savura o cafea și a admira peisajul. Este un rai al motocicliștilor și e normal, asfaltul este perfect, drumul este perfect înclinat pe viraje, practic te invită să-ți testezi aptitudinile de pilot.

Bineînțeles că alegerea celui mai frumos pas este subiectivă și relativă, fiecare dintre ele a avut ceva special ce nu am întâlnit în celelalte locuri, totuși, dacă ar fi să fac o excursie de un weekend aș merge încă o dată pe Grossglockner, care câștigă locul 1. Pe locul 2 se află Stelvio, acolo aș merge pentru câteva zile cu o bicicletă la mine, nu doar pasul ci și împrejurimile sunt o locație perfectă pentru ciclism, de altfel drumul are și o istorie în care Giro d”Italia are multe pagini scrise. Pe locul 3 se află Gotthard, este pasul la care mă voi gândi de fiecare dată când vreau să testez o mașină, de exemplu dacă ar fi să iau un Z4 și să-i ofer ceea ce-și dorește l-aș duce pe piatra cubică de pe Gotthard, avantajul fiind că drumul vechi nu este foarte circulat, deci nu ar fi foarte multă lume care să ne vadă când ne facem de cap, în plus ca să ajung acolo ar trebui să trec prin Austria, unde e Grossglockner.

La întoarcere ne-am oprit în Plitvice, un parc natural cu o conformație unică în Europa, plin de lacuri și cascade înconjurate de pădure. Plitvice este genul de locație pe care o bifezi pe lista obiectivelor turistice, o fotografiezi și treci mai departe. Este exemplul perfect care confirmă conceptul ”mai puțin este mai mult”, încălcându-l. În Plitvice, mai mult este mai puțin și asta se vede de la intervenția omului până la modul în care este făcut marketingul. În loc să-l lase cât mai virgin, l-au umplut cu zeci de drumuri și drumușoare delimitate strict exact cât să poată trece doi oameni unul pe lângă celălalt și asta se simte din plin, de exemplu Plitvice, la început de septembrie era un furnicar de oameni de toate naționalitățile, mergând pe două șiruri indiene, în direcții opuse, fiecare la un metru în spatele celuilalt. Și e o ironie să pleci din viermuiala unui oraș într-o vacanță în care nimerești într-un furnicar unde, dacă te oprești să faci o poză și blochezi unul dintre sensuri ești înjurat pe sub mustață în cinci limbi concomitent, deși tu credeai că mergi să te plimbi prin pădure și să asculți susurul apei.

Totuși, dacă vreți să vizitați Plitvice vă recomand fie să mergieți la prima oră a dimineții, așa cum am făcut noi, fiind singurii de pe ambarcațiunea ce transporta turiștii de pe un mal pe celălalt fie să mergeți într-o perioadă complet în afara sezonului când poate e mai puțină lume. Legat de marketing, în Plitvice plătești peste tot iar lucrul acesta e extrem de enervant, adăugat la faptul că te simți într-o pădure ca într-un muzeu. O să fac o comparație cu Chamonix, unde parcarea, internetul, toaletele și transportul (cu niște mini microbuze numite Les Mulets) sunt gratuite. În Plitvice am întâlnit un camping unde prețul părea decent, apoi am aflat că e doar prețul pentru rulotă, exista taxă separată pentru mașina, taxă pentru rulotă, taxă pentru un adult, taxă pentru doi adulți, taxă pentru copil, iar când am ajuns la taxa pentru cățel am abandonat ideea pentru că obosisem să calculez și am ”campat” în parcarea unei benzinării de peste drum. Evident, am cheltuit de trei ori mai mult în Chamonix, doar pentru că m-am simțit mai bine și nu am avut senzația că-mi sunt contorizate respirațiile.

Am planificat și am plecat în această aventură cu obiectivul de a face excursia perfectă cu automobilul. Am reușit? Dacă aș spune ”da”, ar însemna că nu mai există altă provocare, dar Legenda abia așteaptă să ne așezăm din nou la drum. Așa că am stabilit pentru Legendă acest obiectiv: căutarea excursiei perfecte. Și vor mai urma multe, una mai incredibilă decât celelalte.
În această excursie am filmat cu Nikon AW100, am fotografiat cu Nikon1 V1, am prelucrat și montat cu HP 8760w iar întreaga aventură a fost doar un test al celor enumerate și a mașinii în vederea adevăratei provocări, care se va întâmpla cel mai probabil anul următor și la care va participa si Claudiu David: turul Americii de Nord, cu destinația Alaska. Detalii pe www.borntoexplore.ro

O să vă las în compania unor momente surprinse in cadre foto, și voi încheia cu un citat care-mi place, din Chuck Palahniuck:
”Un minut de perfecțiune a meritat efortul. Un moment este tot ce poți să aștepți vreodată de la perfecțiune.”