În aceste zile se sărbătoresc 60 de ani de la unul dintre cele mai spectaculoase succese din istoria motorsportului internaţional. Cu irlandezul Patrick „Paddy” Hopkirk la volan, Mini Cooper S a câştigat clasamentul general al Raliului Monte Carlo. Noroc? Coincidenţă? Şansă? Probabil că nu, pentru că au urmat încă două victorii la Monte Carlo şi numeroase alte succese până la sfârşitul anilor 1960. Privind în urmă, motivele pentru aceasta au fost: tehnologia modernă, piloţii de top, noile standarde de logistică.

„Victoria lui Paddy Hopkirk cu Mini Cooper S în 1964 a marcat un punct de cotitură în istoria Mini. A dovedit că Mini nu este doar o maşină de oraş fermecătoare, ci se bucură şi de un mare succes în motorsport. Această tradiţie şi pasiune pentru curse este o moştenire MINI ce poate fi simţită şi astăzi în modelele noastre. Motorsportul a modelat Mini şi va rămâne întotdeauna o parte importantă a ADN-ului nostru”, declară Stefanie Wurst, directorul MINI.

Plan pentru maşini mici moderne

La sfârşitul anilor 1950, numele mari din raliuri au folosit în cea mai mare parte automobile masive şi luxoase, folosite pentru deplasările prin pădurile englezeşti, prin trecătorile franceze sau de la Liège la Sofia şi înapoi. Austin Healey şi Ford Falcon a fost reperul acestor competiţii şi dominau scena sportivă. Nu erau chiar potrivite pentru utilizarea de zi cu zi. În acest timp, la comanda British Motor Corporation (BMC), desingerul de origine greacă Alec Issigonis a construit de departe cea mai modernă maşină a vremurilor sale: la debutul său în 1959, clasicul Mini a impus standardul pentru maşinile mici, cu motorul dispus transversal şi tracţiunea faţă, un reper şi pentru construcţia automobilelor actuale.

O carieră sportivă impresionantă a venit mulţumită unui al doilea personaj genial: John Cooper. El a atins faima ca pilot de curse şi apoi ca designer de automobile de competiţie, transformând lumea Formulei 1 cu monoposturi cu motorul amplasat în spatele pilotului. Cooper a intuit imediat imediat de potenţialul sportiv al modelului Mini clasic.  I-a spus prietenului său, Issigonis, care vedea Mini ca fiind mai mult o maşină pentru toată lumea: „Asta-i o maşină a dracu de curse. Dă-i mai multă putere, frâne mai bune şi construieşte chestia asta.” Aşa a apărut outsiderul subestimat – un rol pe care MINI a fost bucuros să şi-l asume mereu cu plăcere în istoria sa de peste şase decenii.

64 de ani Mini, 62 de ani de motorsport

Primul Mini Cooper a fost creat în 1960 – cu o putere impresionantă de 55 CP în loc de cei 34 CP ai originalului Mini din 1959. Încă din 1961, Mini Cooper, care măsura doar trei metri în lungime, a democratizat viteza. De acum înainte, chiar şi cei mai puţin înstăriţi puteau traversa toată ţara cel puţin la fel de repede ca proprietarii de maşini sport autentice şi de limuzine de mare putere. Iar pe traseele de raliuri şi pe circuite, micii concurenţi cu roţile lor delicate, de doar 10 inchi, au câştigat trofeele.

Clasicul Mini Cooper a fost adaptat pentru traseele de raliuri ale acelor vremuri. Consolele scurte au asigurat comportamentul neutru, nou pentru acele vremuri. Caroseria compactă asigurea mai mult spaţiu pe drumurile înguste de munte, acolo unde modelele Healey şi Falcon aveau difucultăţi. Datorită masei de doar 650 de kilograme pe care o avea modelul Mini de raliuri la acea vreme, raportul putere-masă era unul bun prin cei 55 CP. Această soluţie constructivă avea să fie baza legendarului go-kart feeling care defineşte sşi modelele actuale.

În mai 1962, clasicul Mini a intrat pentru prima dată pe lista câştigătorilor unei competiţii internaţional de raliuri. La Raliul Internaţional al Lalelelor, care a dus concurenţii de la oraşul olandez Noordwijk până la Riviera Franceză şi înapoi, Pat Moss, sora lui Stirling Moss – cvadruplu vicecampion mondial şi câştigător a 16 Grand Prix-uri -, a câştigat pilotând un Mini Cooper.

Finlandezi rapizi pe gheaţă şi virtuoşi în frânarea cu stângul

Tot în 1962, directorul sportiv al BMC, Stuart Turner, a adus două talente din pădurile nordice alături de irlandezul Paddy Hopkirk: Timo Mäkinen şi Rauno Aaltonen. Cei doi finlandezi, rapizi pe gheaţă şi maeştri ai frânării cu piciorul stâng, împărtăşeau o pasiune pentru viteză, dar erau şi cât se poate de diferiţi. Mäkinen nu era un fan al vorbitului excesiv şi a intrat în istorie ca originalul „Finlandezul zburător”. Pe de altă parte, Aaltonen vorbea fluent cinci limbi şi practica motorsportul cu meticulozitate ştiinţifică, ceea ce avea să-i aducă supranumele de „Profesorul de raliuri”.

De atunci Mini a început să se uite spre vârfurile clasamentelor. Indiferent cât de dificilă părea o misiune, Mini nu s-a ferit să înfrunte concurenţa de-a lungul istoriei sale. Principiul de bază ingenios al automobilului şi cei trei piloţi de top au adus succesul. La fel cum a contat şi logistica excepţională dezvoltată de Turner. A stabilit noi standarde în ceea ce priveşte organizarea service-ului şi a fost primul şef de echipă care a trimis „spioni de gheaţă” pe probele speciale. John Cooper a continuat să ajusteze volumul camerei de ardere, astfel că modelul botezat Mini Cooper S a oferit 90 CP după extinderea cilindreei la 1071 cmc conform clasei 1100.

Altfel, Mini Cooper S era similar din punct de vedere vizual cu orice Mini de zi cu zi. Fără hayon sport, nu avea nici măcar un turometru, în schimb avea un volan subţire din plastic şi scaune spartane fără suport lateral. Un raft în loc de planşa de bord, pliuri exterioare şi balamale pe exteriorul caroseriei. Datorită mobilierului economic se obţinea un plus de spaţiu într-o maşină mică. Pe scurt: o simplitate îndrăzneaţă.

În spatele oricărui succes se află munca grea

Chiar şi în anii 1960, Raliul Monte Carlo nu era uşor de câştigat fără o muncă pregătitoare. În 1963, Rauno Aaltonen a obţinut prima victorie la clasă în competiţia monegască. Totuşi, succesul în clasamentul general din 1964 a fost o mare surpriză pentru participanţi – concurenţa părea prea copleşitoare. 277 de maşini au participat la cea de-a 33-a ediţie a ceea ce este probabil cel mai faimos raliu din lume. Munca pregătitoare minuţioasă şi condiţiile meteo cu multă gheaţă şi zăpadă au fost benefice pentru Mini clasic. Astfel, peste noapte, outsiderul a devenit nu numai un favorit al mulţimii, ci şi o legendă a motorsportului.

Gheaţă, zăpadă şi 34 de ace de păr pe o lungime de 24 km

A fost legendara „Noapte a cuţitelor lungi”, penultima probă a raliului, care în iarna lui 1964 a dus spre Mini Cooper S cu numărul de start 37 şi celebrul număr de înmatriculare 33 EJB. În timpul probei de pe Col de Turini, în Alpii Maritimi francezi, 34 de ace de păr trebuiau trecute cu bine pe parcursul a 24 de kilometri – o adevărată provocare pe zăpadă şi gheaţă la o altitudine de 1.600 de metri. Hopkirk a ajuns la linia de sosire la doar 17 secunde în urma celui mai apropiat rival, Bo Ljungfeldt, cu mult mai puternicul Ford Falcon cu motor V8. Datorită formulei de handicap în vigoare la acea vreme pentru a compensa diferenţele de masă şi performanţe, clasicul Mini era în fruntea clasamentului general. Şi şi-a apărat poziţia în proba finală pe circuit stradal din Monte Carlo.

În patria clasicului Mini, victoria a fost sărbătorită cu entuziasm. Hopkirk a primit o telegramă de felicitare de la guvernul britanic, iar celebrii Beatles au fost printre primii care l-au felicitat. „A venit cu un autograf de la Beatles”, şi-a amintit Hopkirk mai târziu, care a dezvăluit şi mesajul: „«Acum eşti unul dintre noi, Paddy». O amintire grozavă”. Hopkirk a devenit peste noapte un erou al motorsportului şi era considerat al cincilea Beatles.

O victorie poate fi noroc, o serie de victorii înseamnă îndemânare

Mini clasic a continuat să domine Raliul Monte Carlo şi în anii următori. După doar un an, Timo Mäkinen a câştigat cu un avantaj mare. A ajutat şi extinderea cilindreei la 1275 cmc. Mäkinen a fost singurul participant care a rămas fără puncte de penalizare pe tot parcursul. În ciuda tonelor de zăpadă şi gheaţă, organizatorii au programat o a doua probă de noapte prin Alpii Maritimi. Mäkinen şi Mini Cooper S nu s-au lăsat impresionaţi şi au câştigat cinci dintre cele şase probe speciale din etapa finală.

În 1966, presupusul triumf suprem a venit când piloţii Mini au ocupat întregul podium. Conducerea cursei a descalificat toate cele trei automobile din cauza tehnologiei de iluminare care se presupune că nu era conformă – o tehnologie care includea farurile suplimentare caracteristice în faţa grilei radiatorului şi care rămâne şi în prezent unul dintre cele mai populare accesorii din gama mărcii. Chiar şi pasionaţii francezi de raliuri s-au simţit jenaţi de descalificare. A subliniat doar statutul legendar al clasicului Mini. De acum înainte, Aaltonen, Mäkinen şi Hopkirk au fost botezaţi „Cei trei muschetari” – iar vânzările modelului clasic Mini au crescut vertiginos. În 1967, Aaltonen a obţinut victoria la general – şi totuşi începea să se vadă sfârşitul unei ere. În anul următor, Vic Elford a câştigat cu un Porsche 911 – Aaltonen a salvat onoarea clasicului Mini cu locul al treilea.

Aventura sporitvă avea să se termine în 1970. Grupul Leyland a întâmpinat dificultăţi financiare, astfel că un capitol magnific din istoria motorsportului a fost închis. În iulie 1971, ultimul Mini Cooper S a ieşit de pe linia de asamblare. Mini era însă deja legendar pentru sportivitate, era inspiraţie şi alegere pentru mulţi piloţi care începeau aventura în motorsport. Dintre aceştia doi mari rivali în Formula 1, Niki Lauda şi James Hunt, amândoi şi-au făcut debutul în lumea motorsportului cu Mini, primul în cursele de coastă din Austira, al doilea pe circuit în Marea Britanie.

Principii dovedite şi modele noi

Succesele în motorsport din primii ani au modelat brandul în noul mileniu. Iar experienţa de condus, „The Go-Kart Feeling”, este o valoare care defineşte puternic marca şi în prezent. Tracţiune faţă, motoare montate transversal în faţă, console scurte ale caroseriei, agilitate şi spaţiu suficient pentru pasageri într-o amprentă mică – caracteristicile elementare au fost transferate de la modelul clasic Mini la noul MINI, lansat din 2001, rafinat şi repoziţionat în segmentul premium. Au fost adăugate noi variante precum MINI Clubman, MINI Cabrio şi MINI Countryman – toate pot fi recunoscute şi experimentate imediat ca MINI.

Doar câteva concepte auto au supravieţuit de-a lungul timpului aşa cum a facut-o MINI. Aproape nici un alt automobil nu a atins o asemenea popularitate. Nici unul dintre acestea nu a fost vreodată implementat într-o varietate atât de mare de variante precum MINI. Condusul unui MINI nu a fost şi nu este doar o modalitate de transport, ci şi o expresie a propriului stil. Clasicul istoriei auto a devenit un automobil atemporal, care trece peste generaţii şi prin mai multe clase.

MINI a surprins din nou pe toată lumea – succesele sale în Raliul Dakar

De la preluarea de către BMW Group, motorsportul şi numele John Cooper continuă să joace un rol important. În 2011 şi 2012, MINI şi-a continuat aventura în sporturile cu motor cu modelul John Cooper Works WRC la etape ale Campionatului Mondial de raliuri (WRC). Din 2012, MINI ALL4 Racing, conceput special pentru rally-raiduri, a acceptat o provocare specială: Raliul Dakar, testul de anduranţă suprem pentru piloţi, maşini şi echipe. Performanţa şi fiabilitatea MINI ALL4 Racing au condus la patru succese consecutive în Dakar, din 2012 până în 2015, urmate de cele cu numărul cinci şi şase în 2020 şi 2021.

Încă o dată lumea sporturilor cu motor l-a subestimat pe micuţul care a realizat întotdeauna lucruri atât de grozave. Numele de marcă John Cooper Works garantează performanţe remarcabile nu numai pe circuit, ci şi pe şosea. Kiturile de tuning John Cooper Works pentru automobilele de serie erau deja foarte populare în anii 1970 – ele subliniau cele mai importante virtuţi atât vizual, cât şi tehnic. O tradiţie care continuă cu noul MINI. Există, de asemenea, sportivi extremi cu ingrediente John Cooper Works şi o putere de până la 225 kW/306 CP.

Echipele private de motorsport continuă tradiţia

Pasiunea pentru curse continuă să existe şi să fie trăită acum de echipe private de motorsport. În 2021, proiectul Bulldog Racing a fost creat în Nürburg, fiind dedicat curselor clasice de anduranţă. Când MINI John Cooper Works de la Bulldog Racing a avut prima apariţie în cursa de 24 de ore de la Nürburgring în 2022, John Cooper Works a sfidat toate şansele timp de 40 de tururi şi a fost scos din cursă doar în urma unui accident. Spiritul de luptă i-a încântat pe fani, iar vitezistul roşu a devenit rapid favoritul mulţimii.

În mai 2023, în cea de-a doua cursă de 24 de ore, Bulldog Racing Team a obţinut locul al doilea în clasa lui, cu un MINI John Cooper Works 1to6 Edition, la cursa de 24 de ore de la Nürburgring. Fiind unul dintre puţinele automobile cu transmisie manuală, versiunea aproape de producţie s-a bazat pe calităţile clasice MINI: masă redusă, multe componente de serie şi chiar mai multă emoţie. În 2024, Bulldog Racing Team va concura din nou în „Iadul Verde” cu o variantă MINI John Cooper Works.

Pionier electric

Primul MINI electric de competiţie a fost pregătit în România şi, respectând trecutul sportiv valoros, a debutat în 2020 folosind numărul 37, acelaşi al victoriei de la Monte Carlo din 1964.

Ulterior proiectul, cu supranumele de Racing MIMI, a fost preluat de echipa Engage Engineering şi modelul a devenit tot mai performant. În aceeaşi istorie a outsiderul subestimat, a început să performeze în competiţii naţionale tot mai importante, în luptă directă cu automobile de curse cu motor cu ardere internă, în pregătire oficială de fabrică. În următorii ani, Racing MIMI s-a afişat cu alte două numere de concurs cu istorie. A fost ales 128, numărul cu care Niki Lauda debuta cu Mini Cooper S în cursele de coastă (şi ajungea imediat să le domine autoirtar), şi 111, numărul cu care echipa de Formula Student „Blue Streamline” a Universităţii Translivania a ajuns să fie cunoscută şi respectată. Horia Platona, inginerul şef al echipei şi unul din principalii piloţi MIMI, a fost şi primul lider al echipei Blue Streamline. Aceeaşi echipă a pregătit şi alţi membrii Engage Engineering.

În ultimii doi ani Racing MIMI, cu sistemul de propulsie identic cu modelul de serie, a devenit tot mai rapid şi a început să fie respectat în competiţii. Totul a culminat cu ultimul sezon în Campionatul Naţional de Super Rally, în 2023. După o performanţă constantă etapă de etapă şi trei podiumuri, MIMI şi Horia Platona au devenit campionii clasei 2B, tracţiune faţă, în Campionatul Naţional de Super Rally, în luptă directă cu o competiţie redutabilă de piloţi şi automobile pe benzină, multe în pregătire de fabrică pentru competiţie şi cu cifre de performanţă mult peste ce oferă Racing MIMI.

MIMI nu este astfel doar primul MINI electric de curse din istoria mărcii, dar şi primul automobil electric care câştigă un campionat naşional în luptă directă cu automobile cu motoare cu ardere internă, un pionier al motorsportului cu o poveste integral românească.

Pe cale de a deveni un brand integral electric

Viitoarea experienţă de condus MINI va fi silenţioasă, fără emisii la nivel local, dar extrem de puternic. Modelele Hatch 3 uşi şi Countryman au început. MINI Aceman, un automobil complet nou care se află între aceste două modele, va urma în prima jumătate a anului 2024. Iar modelele MINI John Cooper Works vor fi electrificate şi ele treptat – un nou capitol în istoria de peste 60 de ani a mărcii.